|
Bogdan Dărădan,
Epistolă de mai
Într-o lume în care tot mai mulți
Încercăm să fim mai falși,
Mai goi, mai egoiști și dezgoliți de noi...
Mai brute, mai răi, mai călăi cu oameni
din alte țări,
Într-o lume în care mai mult ne îndepărtăm,
Decât să învățăm să comunicăm,
Într-un Univers mai mult lovit de haos
decât de sens,
A venit și acest moment, ca fapt divers,
Prima zi din ultima lună de primăvară,
așa ar fi firesc.
Iar tu, destin, ce mai vrei din mine?
Ce mi-a mai rămas pentru un mai efemer
și fără rime?
Cum să te mai ascund printre necuvinte,
De ce mai stai aici în loc să dispari
cuminte,
De ce mai lași urme de neant să mai țipe
prin minte?
Iar eu, mai plin de întrebări decât de
răspunsuri,
Am plecat pe jos, desculț în căutare de
sensuri.
Mai vrei o viață când tu alergi după
himere,
Mai stai în umbră când alții se prefac
că mai văd stele,
Si dacă simți mai mult, mai are sens
extazul,
Când cei din jurul tău nu simt decât
mirajul?
Iar lumea se topește mai repede printre
strigăte.
Mai stau puțin să înțeleg agonia,
Să surprind nimicul, golul, nebunia,
Mai las timpul să își facă datoria.
Mai știi cum era când chiar erai
fericit?...
Albastru spart
(In Memoriam Nichita Stanescu)
Tu știi Nichita că ai plecat spre vis,
Mai devreme cu zece zile să mă nasc eu?
Eu am căutat lumina cu mânuțele mele de pisoi speriat,
iar tu deja împărțeai versuri cu Sf. Petru.
N-am apucat să te cunosc,
Că pe unde umblai tu,
eu eram total nenăscut și neplanificat.
Și ochii tăi de un albastru spart,
în mii de versuri și emoții,
în mii de colțuri sfărâmate de cercuri,
pătrate, cuburi și hexagoane,
m-au urmărit ulterior
adiacent și nepăsător,
furtiv și inerent,
parcă mă căutai să-mi spui ceva.
Nu te-am cunoscut Nichita,
dar când ți-am văzut târziu ochii precum albastru spart,
tu ascuns printre emoții, umbre, printre
priviri și penumbre,
și am auzit șoapta din glasul tău molcom, ancestral de romantic,
Parcă s-a săpat în mine până în ADN o memorie evergreen.
Ești prin Ceruri la poezii și versuri de 36 de ani,
Eu pe aici pe Pământ sunt reflecția ta într-o oglindă imuabilă,
O imagine un pic întârziată, cam zece zile,
Dar când închid ochii simt cum te răsfrângi,
Simt cum râzi, cum plângi…
Pe curând Nichita,
Și într-o zi, când o să ajung pe la tine,
Să-mi păstrezi un loc lângă poezia ta,
Dacă nu merit un vers, măcar un punct…de suspensie.
Semiotica
Când nu ai așteptări chiar poți fi fericit,
Pentru că în nimic mereu poți găsi orice,
Iar dacă drumul pare fără de sfârșit,
Poți să te oprești, să stai un pic și să
asculți vântul la portavoce.
Se spune că durerea trebuie să doară,
Pentru că fără durere, ea nu ar mai avea
sens, ar fi doar un cuvânt,
Și dacă nu mai poți să rămâi mut și vrei
urli în tăcere,
Durerea se va stinge cu zgomote lugubre
de mormânt.
Se spune că emoțiile au nevoie de cuvinte,
Și dacă nu le mai exprimi nu știi când se
nasc și mor,
Dar florile care apar, brusc, de pe
morminte,
Din ce emoții s-au născut, din ură,
nepăsare sau iubire cu dor?
Erau zile care durau exact cât spune
ceasul,
24 de ore bătute pe muchie fix,
Dar cum mai poți calcula clipele, apusul,
răsăritul, Când ora de eter pare o
eternitate în vis?
Au fost momente când priveai iubirea,
Ca pe un joc de puzzle cu aromă de sărut,
Dar doi străini care nu s-au văzut vreodată,
Oare cum vor calcula iubirea - de la final
sau de la început?
Și poate că nimeni nu știe cât durează viața,
Toți știm în schimb că va veni și marele
final,
Nu poți trăi cu frica-n sân de moarte,
Dar să trăiești fără sens, nu e oare tot
în van?
Iar pentru cei ce nu știu semiotică,
Nu e nicio problemă, totul se învață,
Mai grav este atunci când Universul te vede,
te aude de sus,
Și tot ce face este să îți râdă cinic, în față.
Acum închid aceste versuri, această poezie
chiar dacă ea ar vrea să le lungească în schimb
la Infinit,
Dar o scriu treaz, nu sunt Luceafărul sau vreo
alegorie,
Sunt doar un muritor, cu un sens în viață încă
nedefinit...
|
|
Momentum poesis
Și, la final, suntem toți versuri,
Mai simple, mai goale sau mai alambicate,
Ascundem emoții, culori sau acțiuni întortocheate,
Ne amestecăm incert, ne stingem încet,
Ne întâlnim furtiv împărțind același cerc,
Ne amețim când alergăm după himere,
Lăsăm visele ascunse printre iluzii, printre stele,
Rupem necuvinte, căutăm febril repere...
Ieșim din suflet și ne închidem în tăcere,
Privim inert spre cer, spre spatiile dintre atmosfere,
Ne indundăm destinul cu umbre și pasteluri,
Lăsăm idei crăpate agățate de rasteluri,
Suntem o poezie care se scrie atemporal,
Și o sa vină clipa când o să dăm extemporal,
Iar timpul vag o să mă întrebe - "Cât am simțit, ce am trăit"
Iar eu, subit, îi voi raspunde: "Ca-n poezie le-am iubit"
Alienare
Căutăm iubirea printre replici de filme seci,
Și nu o recunoaștem în realitate nici măcar în zilele reci,
Strigăm că vrem iubire în statusuri, prin emoji,
Și fugim de ea mai rău decât de o pizza cu fructe uscate de goji,
Scriem mecanic despre emoții și sens,
Dar fugim de oamenii care par din alt Univers,
Ne învelim cu singurătate ca și când ar fi o haină de blană,
Dar ne e frig în interior, pentru că ne lipsește acea persoană,
Dăm swipe left, swipe wright pe Tinder, ne place să alegem,
Dar în viața reală doar din regretele altora mai culegem,
Și dacă oamenii sunt lăsați să moară de cancer, de foame, de război,
De ce m-ar salva Bărbosul de nimicul dintre noi?
Daca preoții violează copii și se roagă pentru iertare,
De ce să îi vorbesc ca să mă salveze de la alienare?
Dacă în Africa se moare pentru o bucată de pâine,
Cine e el să mă înțeleagă când ziua de ieri nu are sens nici mâine,
Dacă psihopații se ascund în rol de soți criminali,
De ce pe mine nu mă lasă subit, să dispar,
Dacă iubirea pentru alții e doar abuz, sânge și noroi,
De ce gândurile mele altfel le aruncă cinic la gunoi,
Dacă lasă familii să fie abuzate de oameni cu etichetă de tați,
De ce nu vă scutește pe voi să mă mai suportați,
Dacă se moare în spitale de infecții nosocomiale,
Iar aurolacii de pe stradă sunt chinuiți și lăsați în viață sub Soare,
De unde atâta cinism, atâta cruzime,
Oare te-a lovit, acolo Sus, alienarea și pe tine?
Doar întreb, printre fărâme de idei topite subit
Între frânturi de întrebări aliniate la Infinit....
Manuscris nescris fără idei
Și poate că pentru mine,
sensul de bărbat,
e un cuvânt care nu seamănă cu un bărbat,
poate că pentru mine,
cuvântul poezie,
nu seamănă cu nicio poezie.
Poate că ideea mea de timp,
nu are nicio legătură cu Timpul,
Și atunci de ce sunt încă aici !?!
Să scriu necuvinte nescrise care nu inseamnă nimic
pentru ceilalți, iar care pentru mine
sunt mai mult decat ceva NIMIC?
Și dacă ar fi să învăț limba lor, cu gura lor,
cu trândavia lor, cu compasul lor inert de compasiune,
să mă scămoșez de complezență și compromis,
să văd dincolo de abisul conformismului social,
ar părea lumea scrisă, aș vedea literele de tipar,
și capetele de rând, în loc de acel gând,
Pe curând, pe orice rând, sub orice cuvânt?
Și dacă le spun că punctul meu,
nu seamănă cu niciun punct,
și că sensul e diferența dintre raiul extrinsec
și iadul intrinsec sau viceversa?
Gata, tu , minte nu mai traversa peste subconștient,
pentru că în meta limbaj chiar dacă finalul nu vine,
vina pentru final tot pe tine vine, tot pe tine cade,
și nimic nu va conta, nimeni nu va deconta
clipele nescrise din manuscrisul tău...nescris...
Rezoluții
Curcubee ascunse în praf,
Vieți amestecate cu teamă,
Azi, poate că zidurile tac și se prefac
când timpul nu le mai bagă în seamă.
Parcă zâmbeai odată frivol,
Când credeai că lumea-i colorată,
Iar azi, când praful coboară pe noi,
O altă lume, din gunoi, ni se arată.
Te ascundeai sinistru, după culori,
Ca să fugi de zidurile cenușii și reci,
Acum, când totul e praf de firimituri,
Începi să înțelegi, începi să renegi.
Unii au azi rezoluții boeme,
Cu case, mașini sau nunti ca-n povești,
Eu vreau doar atât, culori și ruine,
Ca sa uit de praful din greșeli.
Din amintiri
Si dacă copilăria ar fi o poză de perete,
Ar avea miros de conifere,
Parfum de foc lăsat în tihnă în sobă,
Aromă de cafea pe plită,
Și zâmbetul bunicii după un platou de prăjituri
Dacă copilăria ar fi o melodie,
Ar avea sunetul cocoșului matinal,
Ar cânta ora exactă Radio România,
Și vocea bunicii care spune bună dimi
Nonsens
Da, poți să fii fericit singur,
Poți să îți zâmbești zilnic, în oglindă,
Poți iubi toți oamenii, toată planeta,
Poți să fii cine vrei tu,
Când nu e nimeni care să te încurce,
Dar dacă solitudinea e o virtute,
Si totul are sens în singurătate,
De ce natura arată nonsensul în tot si toate,
De ce nu există atomi doar din nucleu,
Sau molecule fara electroni,
De ce nu pot exista reacții,
fara rezultat și efecte fara cauze?
De ce nu poate fi lumea doar lumina,
Sau doar întuneric, sau sa stea captiva în umbra,
De ce mai avem nevoie de antimaterie,
De ce nu putem respira doar cu oxigen?
Si să inspiram tot oxigen,
De ce corpul uman nu supraviețuiește
Fara bacterii aflate în simbioza,
De ce ne mai naștem și nu ne înmulțim prin mitoza?
Da, poți sa fii puternic, fericit, împlinit
Tu cu alter ego-ul tău,
Dar universul ne arata nonsensul,
Pentru ca nu putem înțelege lumina fara întuneric,
Nu ne putem bucura de mare fara nisip,
De frunze fara vânt,
De viata fara moarte...
Cat respiram suntem datori să evadam
din nonsens, din clișee, din truisme
Toți oamenii pot supravietui în solitudine,
Dar asta nu e o aptitudine e doar un mod de existenta,
De subsistenta, de normala aparenta,
E timpul să dăm sens existenței noastre fragile
Si sa lasam Universul să ne scrie rezoluțiile...
Insomnie
Sunt momente când uiți să dormi,
De gânduri, de stres, de emoții,
Sunt momente când nu poți să dormi,
De dorințe, de întrebări, de explicații,
Dar sunt și momente când adormi devreme
si visezi, și te trezești în miezul nopții
si nu mai vrei sa dormi,
Nu mai vrei sa adormi,
pentru ca ai visat ceva atat de intens
Un vis suav, boem, lasciv și dens
Un vis surprins de culori și sens,
Un vis ca-n vise chiar dacă sună a nonsens,
Încât vrei sa retrăiești visul aievea,
Vrei sa stai treaz ca să te bucuri de visul tău
Pentru ca stii ca dacă din nou vei adormi
Nu vei mai visa la fel...
Lumea va fi altfel...
Totul va fi diferit intr-un fel
Si atunci alegi Insomnia și nimic nu mai e la fel.
Semn de inimă
Toți știm că există semne de punctuație,
Pe care, deseori le scoatem din ecuație
și le așezăm timid la rădăcina vieții noastre.
Ne ascundem gândurile după paranteze rotunde,
sau pătrate, sau acolade atunci când nimeni
nu crede și nu vede că sunt gândurile noastre,
Lăsăm respirația dintre necuvinte
să se topească printre puncte de suspensie,
Ne agățăm despărțirile de un punct cu virgulă,
Sau lăsăm să se stingă emoțiile într-un punct
sau într-o cedilă,
Aruncăm o cratimă inertă, rece între noi
Iar aman2 devine tu și eu și restul e doar asterics
Un semn nedemn ce te trimite la notele unui trecut
Lăsat între virgule amestecate cu ghilimele...
Mai sunt și semnele de întrebare
Pe care le folosim când doare, un răspuns sau
nu auzim o chemare,
Mai avem semne de exclamație când totul
pare o apocrifă vibrație de nonsens,
Dar dincolo de tot și toate,
De puncte, virgule și cratime cu sau fără însemnătate,
Se ascunde în mine un semn care nu există în arhive,
- Semn de inimă - care nu e întrebare
Pentru că îl aud cum bate, există,
Nu e semn de exclamare pentru că tace, rezistă,
Nu e punct pentru că încă respiră,
Nu e virgulă pentru că sacadat, transpiră,
Nu e un punct de suspensie pentru că sare, lovește
Are recul și direcție,
Nu e între paranteze pentru că e ascuns de piele,
Nu stă între ghilimele pentru că se citește doar pe sine,
Și atunci de ce există, ce vrea de rezistă,
E mai mult un emoji decojit de rațiune,
E doar emoție genuină, păgână,
Care nu ține cont că Timpul n-are virgule,
Are doar secunde,
Iar acest semn rămâne captiv între cine și unde,
Între trecut și nimic,
Între lacrimi și vid,
În concluzie e doar o iluzie că voi înțelege subit,
La ce mi-a folosit acest semn de inimă #atat
Absurd de sezon
E toamnă și încă mai rămâne timp,
pentru frunze învelite în tăcere,
Lumina parcă se amestecă subit,
Cu umbre inerte și colțuri de zâmbete
La orizont, senin, apare iar Nimicul
cu urme de eter amestecat furtiv,
Tu nu știi cine ești, dar descoperi
Că tot ce ai cu tine sunt vise nefirești
Apostilă pe libertate
Se spune că sufletele se nasc libere,
din ceară, din bob de orez, din lacrimi de cactus,
din lucruri mărunte precum urmele de ceai,
sau din vibrații mărețe precum spuma din Ocean,
cum apărem avem libertatea în noi, cu noi.
Dar cum știm că suntem liberi,
Unde găsim instrucțiunile, regulile pentru activare,
folderele pentru dezarhivare,
liniile spre emoții și idei?
Unii cred că prin bani ajung liberi,
Alții smulg libertatea celorlalți și sunt ahtiați după putere,
Alții fug cu tot corpul după himere stinghere,
Alții își aleg apostoli pentru libertatea lor
și îi ascund în pofte carnale, alcool, tutun sau jocuri de noroc...
Unii rămân în peștera propriei minți,
Ținuți în ,,libertate" ca niște cuminți, ca niște sfinți,
de lanțuri de prejudecăți donate de societate,
familie, religie, alți acoliți cu interese aparte...
Unii mimează libertatea și se ascund în pătrățele de cânepă,
Alții își dau foc pentru idei, râd apatic, țipă, înjură,
Unii se joacă cu libertatea printre sălbăticiuni,
Alții o falsifică din pix și se hrănesc cu înșelăciuni...
Nu judec, nu arăt cu degetul spre lume, doar vorbesc,
Dar cred că libertatea o înțeleg cel mai mai bine cei ce iubesc...
Pentru că prin emoții imuabile care nu se cântăresc,
înțelegi că Infinitul împărțit la Infinit rămâne liber, și e firesc
ca vindecarea să vină doar atunci când alegi un lucru,
un suflet, o lumină, un crâmpei de zâmbet sau o atingere fină,
Să îți fie apostilă pentru libertate.
O inimă care are de toate, vrea din toate, le cere pe toate
E doar un prizonier ascuns printre gânduri, idei, fapte
Dar când lași emoțiile să-ți coloreze libertatea
vei înțelege altfel viața, destinul, moartea...
Sunet strident intrinsec
Nisip topit amestecat cu necuvinte,
Urme de pași care sub valuri își găsesc sfârșitul,
Privesc în gol, spre orizont, drept înainte,
Iar gândurile se rostogolesc spre Infinitul.
Aud cum zboară emoțiile în suspans,
Iar spuma mării te spală de regrete,
Totul în tine e doar un perpetuum dans,
În care mintea absoarbe energii ca un burete.
Nu știu nimic despre alte taine regăsiri,
Dintre ego-ul meu și restul ființei mele,
Sunt prins ca într-o menghină între eter și așteptări,
Ascult tăcut cum mi se scurge Timpul pe sub piele.
Noapte în Amsterdam
Reflecții boeme se topesc în uitare,
Amurgul vorbește prin umbre și penumbre,
E seară fierbinte în Amsterdam, ce chemare
se aude dincolo de orizontul fără urme.
Sunt oameni prinși în vise cu arome de mosc,
Sunt necuvinte ascunse după prezentul anost,
Pe apa tăcută aleargă emoții fără rost,
Ești tu și Universul, iar Ego-ul tău îți cere adăpost.
N-ai timp de regrete, de urme uscate,
Toți te aruncă printre haine uitate,
E ziua în care respiri pe nemestecate,
Trecutul, prezentul și deja ești departe.
Necuvinte in umbra amurgului
Pașii îi lași să atingă necunoscutul,
Nu întrebi nimic, nu pui întrebări destinului,
Doar mergi, tu cu umbra ta ascunsă în penumbră
Și doar vântul perturbă urmele de turbă
și praf, rătăcit ca într-un epitaf între frunze
Insecte lăuze își cheamă ursitul,
Iar chimia timpului greșește la socotitul
șoaptelor care țipă ca din țiplă,
Atunci când verdele se topește desuet
Într-un menuet atemporal cântat gutural
De ielele lacului, ascunse din veacuri
Printre scorburi de copaci, iar tu, tu taci
Lași să-ți șoptească și să-ți șușotească doar...necuvintele.
Curățenie cu antimaterie
Se știe deja că în mod normal,
Atunci când într-o cameră facem curat,
Sub stratul de praf și jeg anost,
Se ascund culori, forme diforme sub acel compost,
Și cu cât ești mai aprig, mai atent la detalii,
Culorile din jurul tău vor radia, vor străluci
Dar dacă aceeași curățenie o aplicăm intrinsec,
Sub stratul de zâmbete, de "Ok-uri" spuse sec,
Se ascund întrebări ca un maldăr de noroi,
Se ascund emoții nespuse, gânduri puhoi,
Se dizolvă măștile pe care le purtăm în noi,
Și rămânem dezbrăcați de aparențe,
Începem să defilăm goi ca niște strigoi,
Fără carne, fără oase pe noi,
Doar forme hâde care se chinuie în tăcere,
Doar chipuri chinuite de timp, brăzdate de durere,
Doar forme amorfe fără scop, fără sens,
Ca niște cadavre de zombie ascunse ca fapt divers.
Și uneori te întrebi: "Ce rost are să faci curățenie"
Când riști să apară din tine mai multă mizerie?
Foileton în patru cadre
Urme de verde pe asfalt,
poteci așezate sub roți de biciclete,
Totul miroase a frunze și iarbă,
Nimic nu stagnează, nimeni nu tace.
Doar lacul ascultă platonic roiul de gânduri,
Venite din luminiș, de pe bănci rătăcite,
Iar salcia sărută timid, oglinda de apă,
așteaptă Soarele să se ascundă, ca să respire.
Mai trec în zbor niște rațe colorate,
Altele lasă vântul să le plimbe molcom,
Te uiți la oameni, tu cauți acel pui de om,
Care a fugit din tine și s-a ascuns printre flori.
De atâtea ori te-ai întrebat rolul culorilor,
Și dacă totul în natură e verde,
Oare ce culori ar răsări din oameni,
Dacă ar lăsa doar emoțiile genuine la suprafață?
Foc în cer
Și ard gânduri mocnit între umbre,
Penumbre dansează inert printre viduri,
Se pierd între lumi, cohorte de gânduri,
Ce tu vezi apus, din spate e răsărit...
Se duc emoții și șoapte, iar rânduri
se topesc lasciv pe-un disc de vinil,
cam ciobit, cam turtit,
Te ascunzi de prezent, privești ca prin ziduri,
Nu vezi nimic, dar simți Timpul oprit,
Pământ pe alocuri, liniște, orizonturi,
Și vântul șoptește - "Trăiește, să aștepți e greșit"
Și iar lași ziua să cadă,
În întuneric, într-un colț de Univers părăsit,
Aștepți altă viață, alte ziduri,
Ca să te ascunzi clișeic după un alt răsărit.
Iar focul din cer mai aprinde cărbunii,
Căzuți în dizgrație de eul tău dezgolit,
Lasă în urmă uitarea,
Privește cerul și aprinde-l încet și spune șoptit:
"Exist, visez, sunt doar un trecător obosit"
Ce gust are...
Ce gust are durerea?
E amară precum scrumul de țigară,
care zace mocnit pe buze rupte de frig,
are gust de cianură spalată cu uree,
e amară precum talpa bocancului ce calcă un vierme,
e amară precum zațul de cafea mucegăit,
Dar oare amărăciunea nu devine dulce, după un timp,
și atunci ce gust are?
Ce gust are fericirea?
E dulce și provoacă diabet,
E acră și te trezește la viață ca un shake proteic cu lime,
E dulce-astringentă precum un cupaj de roze franțuzesc,
Dar după dulce-acrișor nu rămâne oare
post gustul care devine fad,
inert, reavăn, sec, gol și...amar?
și atunci ce gust are?
Ce gust are tristețea?
E umedă și jilavă precum transpirația unui bătrân uitat în gară,
E umedă și stearpă ca un tricou uitat pe sârmă la bunici,
E iute și acră ca un măr stricat lăsat pe un coșciug,
Dar după ce buzele îți ard și zac de la atâta mizerie apoasă,
oare nu apare un pic de dulce amărui rătăcit printre gingii
aromă ce te ține legat de bolta palatină?
și atunci ce gust are?
Ce gust are indiferența?
E aspră și sărată precum un munte săpat sub tenebre,
Îți arde și usucă pielea și sufletul precum focul gheenei,
Te aruncă sub furcile caudine ale karmei,
E aspră și sărată precum un cactus trecut de vârsta senectuții,
Dar oricât de sărată ar fi o clipă,
Oare nu rămâne înfipt în creier, sub fosele nazele,
un gust fetid de dulce-acrișor uitat din placentă,
și atunci ce gust are?
Chiar așa, ce gust are viața?
Oare dacă viața are gust de moarte,
înseamnă că moartea rămâne fără...gust?
Putem...
Putem să plimbăm bani
dintr-un portofel în altul,
printre degete scapă o monedă,
mutăm hârtii de plastic
inerte dar care supurează de vicii,
ne uităm la vânzătoare,
scoatem un card fintech sau vechi și ponosit,
putem plăti cu banii noștri,
cu banii altora, cu bani câștigați la Loto,
cu bani pierduți de alții la Poker,
putem plăti pentru țigări,
haine fake deisel sau maseratii,
sticle de vin sau lăzi de bere,
putem plăti pentru finalizare la masaj,
sau un film plin de clișee cu un cont pe Netflix,
putem să zâmbim pentru bani,
să ne prefacem triști,
să inventăm criptomonede,
putem să strângem munți de bani,
planete de bani,
dar NU putem să dăm sens Timpului,
iar Timpul ne râde în nas,
ne minte că putem să cumpărăm atâtea
iar el ne cumpără pe două guri de aer,
și ne vinde Nimicului...
Un tablou de la metrou
"Și era miercuri și ploua"
începea demult poezia Nicolae Dabija,
Azi e tot miercuri și plouă afară,
Oamenii ca niște umbre stinghere
evadate din Infern, coboară buimac o scară,
Alții, apăsați de gânduri și păcate inventate,
Aleg bezmetici liftul, ca să mai scape de greutate,
Unii stau jos pe bănci murdare și otrăvite de Covid,
Alții cu masca perfidă pe chip dau swipe pe Tinder,
Sunt unii înecați în display-ul cu pixeli,
Dau mailuri, schimbă statusuri, râd la postări, isteric
Mai sunt boemi rătăciți, îmbrăcați ca niște exilați,
Cu tot felul de căști uriașe pe urechi,
De unde se aude înfundat un Boiler de Limp Bizkit,
Și vine metroul ca o condamnare sau salvare,
Unii se duc la joburi sisifice, alții acasă la cursuri online,
Unii se uită inert la spațiile goale dintre scaune,
Alții citesc afișajul- "Ștefan cel Mare",
Se apropie peronul, unii coboară rapid, alții urcă încet,
Și în urmă rămâne nimic și un aer gol și rece...
Am fost...
Am fost fericit și am oprit clipa în atemporalitate,
Am fost în lacrimi și strigam inert spre destin,
Am fost furios și am rupt timpul în bucăți,
Am fost în uitare când sticlele de Jack vorbeau,
Am fost întreg când am găsit sensul în mine,
Am fost fără suflare când respiram alt aer,
Am fost gol când căutam răspunsuri în vis,
Am fost trist când priveam spre orizont,
Am fost eu chiar și atunci când nu credeam,
Am fost ateu pentru că urlam după zâmbete,
Am fost bărbat când iubeam în felul meu,
Am fost femeie și am înțeles de ce,
Am fost copil și nu știam că o să se termine,
Am fost singur când lumea îmi era străină,
Am fost viu când trăiam extazul prin toți porii,
Am fost mort când lăsam umbrele în suflet,
Am fost sinistru când râdeam la sânge pe pereți,
Am fost ros de remușcări captiv în trecut,
Am fost visător când dormeam în acorduri de pian,
Am fost...
|
