|
Cavalerul tristei figuri
Leonida Ivel
Hristos s-a ’mbrăcat în armură,
Descins de pe crucea durerii,
Întrupându-se în Don Quijote,
Cavaler târziu “sans peure et sans reproche”.
Ticăloşiile lumii deşarte
Îl chinuiau cu aripi de mori nebune.
Obraji-i sunt supţi de foamea dreptăţii,
Ochii,
adânci în orbita durerii,
Privesc lumea de circuri perverse,
Căutând albul curat al lumii visate.
Speranţa face loc, cu greu, stuporii,
Stupoarea cedează locul resemnării,
Nemaivăzând în lume vre-o speranţă.
Resemnat, aruncă armură, lance şi
tărhat,
Şi se-ntoarce, pornind spre-o nouă
cruce.
Într-o gară
Leonida Ivel
Domnu hamal, vă rog, povara luați-mi,
Căci bacșiș vă dau și eu.
Pantofi să meargă singuri dați-mi,
Luați-mi anii din bagajul greu.
Luați-mi zilele de artrită pline,
Și grele nopți de insomnii,
Și dă-mi ce crezi că-mi face bine,
Dracului, măcar o zi!
Acu, nu tot, te rog, să-mi iei,
Lasă-mi mintea cum e ea,
Și s-o prinzi pe ea, de vrei,
Mâner la valiza-mi grea.
De Gustibus
Leonida Ivel
Privind’n jos la nebleznicul Pământ,
Grăiră stelele-ntre ele, criticând:
˗ Vai, culoarea e albastră și banală…,
˗ ...pe deasupra și vulgară!
˗ E firesc, este doar ...aer.
˗ Și ce nori, diformi ca-n caier…
˗ Iară, colo, pân' și apa…
˗ ...tot albastră este, iaca…,
˗ ...și-i și udă…,
˗ ...și se mișcă ca zăludă.
˗ Ba, și munții, ce să zic!..
˗ …unu-i mare, altu-i mic…,
˗ ...azvârliți dezordonat…,
˗ un' spre soare, altu' lat!..
˗ Și ce râuri strâmbăcioase…,
˗ ...verzi, albastre sau mâloase…
˗ Pân' și pomii, ca să vezi…,
˗ ...uni-s galbeni, alții verzi…
˗ Nu, nu-i pic de simetrie…,
˗ ...de rigoare, armonie…
˗ Și, acu' văzui, e-o sferă!..
˗ N-are stil, nu-i austeră!..
˗ Mai bine simplă, plată…,
˗ ...ca o tipsie de curată…
Doar o steluță pricăjită,
La conclav târziu sosită,
Zise timid, cu voce joasă:
˗ Și e, totuși, și frumoasă!
Dialog imposibil
Leonida Ivel
Ședeau Viața și Moartea la taclale,
Ca două cumetre, schimbând rețete de sarmale,
Și, dintr-una-n alta, în jilțuri așezate,
De la bârfă trecură la teme însemnate.
˗ “Mie-mi place totul proaspăt", zise Viața,
“Răcoros, soare-un pic călduț, ca dimineața,
Zefirul darnic, tandru, mângâios,
Bucurie dulce oferindu-mi generos,
Și iubitu-ntins în cearșafuri fine,
Mereu privindu-mă ca pe-o minune,
Și...", dădu ea să mai zică,
Dar intreruptă e de-o tuse mică,
lronic Moartea ațintind-o și zicând,
Șirul de vorbe, nostalgică, curmând:
˗ “Surată, ca să vezi, gândeam așa și eu,
Flușturatică și optimistă mai mereu.
Astăzi, însă, în suflet sunt golită, este vid,
De când, pe față, mi-a ieșit un rid".
Dialog imposibil
Leonida Ivel
Ședeau Viața și Moartea la taclale,
Ca două cumetre, schimbând rețete de sarmale,
Și, dintr-una-n alta, în jilțuri așezate,
De la bârfă trecură la teme însemnate.
˗ “Mie-mi place totul proaspăt", zise Viața,
“Răcoros, soare-un pic călduț, ca dimineața,
Zefirul darnic, tandru, mângâios,
Bucurie dulce oferindu-mi generos,
Și iubitu-ntins în cearșafuri fine,
Mereu privindu-mă ca pe-o minune,
Și...", dădu ea să mai zică,
Dar intreruptă e de-o tuse mică,
lronic Moartea ațintind-o și zicând,
Șirul de vorbe, nostalgică, curmând:
˗ “Surată, ca să vezi, gândeam așa și eu,
Flușturatică și optimistă mai mereu.
Astăzi, însă, în suflet sunt golită, este vid,
De când, pe față, mi-a ieșit un rid".
Negru tot
Leonida Ivel
Pe negrul pluș al nopții,
Trist sclipesc rubine si smaralde,
Reci lumini de-nchipuiri,
Capcane pentru gând și simț,
Chemări de nicăieri.
Golit mă uit spre ele,
Cu carnea antorțită, rece,
Făr'de dorință și plăcere,
Si mă-nvălesc cu praf de stele,
Răspuns neantului din mine.
Șarpele de gheață
Leonida Ivel
Viscolit fuior mă împresoară,
Și-i simt recea arsură,
Ce se-nvârte năucă în mine, pe mine,
Răsucindu-mă în hore năuce.
Mă-nvârte, mă-nvârte 'nghețat,
Și în spirale se urcă,
Parșiv șarpe-ntremurat,
Spre simțirea caldă, tematoare.
Vântuleee!..
Leonida Ivel
Într-o zi, vântul îmi fluieră alene la ureche:
- Te iubește.
Am dat din mână cu lehamite:
- Cine vorbește!
Ca scaiul ținându- se de mine, șugubăț, iar suflă:
-De fugi de ea, este-n zadar.
Agasat, dând ochii peste cap, i-am răspuns:
- Ești mesager, așadar?
Neașteptat oprindu-se din fugă, vântul mă privi în ochi:
- Mai mult ca mine ești bezmetic.
I-am întors-o, din fire știindu-l nestatornic:
- Nu voi sfaturi de venetic!
Dar el, înfășurându-se în jurul meu, sâsâi cu viclenie:
- Nu-i așa că înc-o vrei?
Supărat, privind-am întors-o cu obidă:
- Pleacă, până număr pân' la trei!
De mână strâns mă prinse Necuratul:
- Jos te așteaptă-n poieniță...
Smulgând-mă, ironic i-am răspuns:
- ...și are-n păr o coroniță!
Supărat oleacă, la ceruri cruce mare înălțând, zise vântul:
- Pfui, dar prost e Doamne, stuche-l!
Întâiași dată privindu-l cu speranță, mă bâlbâi, totuși cu-ndoială:
- Nu cred, norocul meu îi chel.
Purtat de mână-n poieniță, văzui acolo... o părere:
- Dar, nu e vie, nu e trează!..
Vântul, iar șăgalnic, în față-mi râse:
- Și ce, contează?
Zodia efemeridelor
Leonida Ivel
M-apropii, naiv, de-o lampă prea aprinsă,
Ce-mi arde cu sadism aripi de fum.
Ea râde ˗ hohote besmetice ˗, necrezând că mă doare.
Mai zbor, năuc, cu aripi arse pe nedrept,
Haotic, far’ de putere-n faţa luminii negre,
Ce-mi arde conştiincios şi restul zborului,
Frigându-mi, predestinare absurdă, aripă după aripă.
Zadarnic (zadarnic?) ridic noi aripi diafane,
Din multele-mi mormane de iluzii sparte.
Hulpavă, abila lampă tot le arde,
Şi iar renasc, şi iarăşi arsă-mi este soarta,
Şi iar, şi iar, vrăjit mă-ntorc spre-o lampă.
|
|
Autor: Leonida Ivel
De Gustibus
Leonida Ivel
Privind’n jos la nebleznicul Pământ,
Grăiră stelele-ntre ele, criticând:
˗ Vai, culoarea e albastră și banală…,
˗ ...pe deasupra și vulgară!
˗ E firesc, este doar ...aer.
˗ Și ce nori, diformi ca-n caier…
˗ Iară, colo, pân' și apa…
˗ ...tot albastră este, iaca…,
˗ ...și-i și udă…,
˗ ...și se mișcă ca zăludă.
˗ Ba, și munții, ce să zic!..
˗ …unu-i mare, altu-i mic…,
˗ ...azvârliți dezordonat…,
˗ un' spre soare, altu' lat!..
˗ Și ce râuri strâmbăcioase…,
˗ ...verzi, albastre sau mâloase…
˗ Pân' și pomii, ca să vezi…,
˗ ...uni-s galbeni, alții verzi…
˗ Nu, nu-i pic de simetrie…,
˗ ...de rigoare, armonie…
˗ Și, acu' văzui, e-o sferă!..
˗ N-are stil, nu-i austeră!..
˗ Mai bine simplă, plată…,
˗ ...ca o tipsie de curată…
Doar o steluță pricăjită,
La conclav târziu sosită,
Zise timid, cu voce joasă:
˗ Și e, totuși, și frumoasă!
Epitaf
Sunt suflet sucit în resac,
Orbit de vremi ‘ncâlcite,
N-am vreme și vrere să zac.
Combat (mai pot, oare?) timpuri puchite.
Dezordini, cumplit, m-atrag către larg,
Lungesc cuvinte-n nonsens,
Văzând, sperând către-un prag,
Dar totul se scurge-ntr-un cens.
Plătesc păcate ce-adună
Greşeli multiple din gene,
Sunt clopot ce-alene răsună,
Curriculum vitae din lene.
Florile
Leonida Ivel
Florile.... Ce sunt florile!?
Sunt sclipiri de soare și luciri de ploaie,
Sunt vânt inmiresmat şi reavăn de pământ,
Şi vise nevisate, şi doruri ele sunt.
Visele... Ce sunt visele!?
Sunt viaţă, după viaţă, şi temeri, şi speranţă,
Sunt cămile cocoşate şi fete cu ulcioare,
Şi corăbii pântecoase, şi dor, și sunt şi soare.
Dorurile... Ce sunt dorurile!?
Sunt furnici la rânză şi inimi despărţite,
Sunt suferinţe ascunse, şi zefirul blând,
Şi mâini crispate ascuns, şi cuc în cuib de gând.
Gândurile... Ce sunt gândurile!?
Sunt călăreţii vieții, olăcari călare,
Sunt taine, luni ascunse după nori,
Sunt doruri, sunt vise, și sunt flori.
Metropolis
Oraş viu, ardent,
Plin de sculament,
De la curve ce-o „făcură”
Cu şoferii pe centură.
Oraş fără de morală,
Unde hoţ pe hoţ înşeală,
Aşezat comod pe vine,
Oraş fără de latrine.
Trec negre maşini,
Din eşapamente ies băşini,
Şi, din portbagaje,
Cac cadavre în viraje.
Oraş mare, cu scuipaţi,
Cu belşug stropi de pişaţi,
De edilii maidanezi,
Cât cuprinde şi cât vezi.
Oraş fără de râs,
La doi paşi, şi-un fâs,
Maţu nu-l mai ţine,
Oraş fără de ruşine.
Trec negre maşini,
Din eşapamente ies băşini,
Şi, din portbagaje,
Cac cadavre în viraje.
Oraș tare și în vână,
Plin de praf și scârnă,
De la toți un pic,
Oameni de nimic.
Oraș fără de noroc,
Lepădat, nu la soroc,
Cu mizerii și viermine,
Oraș făr’ de rău și bine.
Trec negre maşini,
Din eşapamente ies băşini,
Şi, din portbagaje,
Cac cadavre în viraje.
... în norocu’ meu
Nu-l știam, nu l-am văzut,
Multă vreme am crezut,
Că nu am, sunt văduvit,
C-așa mi-a fost hărăzit,
Că trăiesc și fără el,
...și-alte gânduri, tot la fel.
Da-ntr-o zi, ce văd în zare?
O ceva, o ...sperietoare.
Dă să vină către mine,
Se sucește, iarăși vine...
Când pe aproape se arată,
Mi se pare parc-o pată.
Că-i urât, urât ca dracu’,
Fiert la față cum îi racu’,
Și cu bube, slăbănog,
Pe deasupra și olog.
E beteag, săracu’, și năuc,
Și, ca mine-i singur cuc.
Și nu-i prost, dar ce folos,
Căci, în tur, de tot e ros.
Dar, văzându-l cam ușchit,
Ezitant și-mpleticit,
Îl înșfac și-i trag o labă,
Și, încet, șoptesc în barbă:
- „Băi, mișele, tu ce crezi?,
Că te las ca să te pierzi?
Iar în lume să te duci,
Și pe alții să-i încurci?!
Nu, ia-ți gândul, nu de alta,
Chiar de neschimbată-i soarta,
Să mă laud, că și eu
Am, ca toți, norocu’ meu.”
Supraviețuitorul
Sunt un biet soldat al vieții,
Ce cară ranița grea de amintiri,
Mergând pe colbuite gânduri,
Sau adăpostit în singuratice gropi de regrete,
În nopți luminae de neuronice trasoare,
Ori în zile pârjolite de dor,
Bombardat de vise-ncâlcite
Și împușcat de speranțe efemere.
Vino, vino, dulce Moarte!..
Prin viață mă plimbam alene,
Simțind trupul tot trudit,
Apăsată greutate-n suflet
Și pe cuget, călător prea obosit.
Eram pe undeva, dar ce contează,
Simțeam pământul că se-nalță,
Iar cer înșelător coboară cu lumini,
Eram... cu ale mele, agasat,
Între lumi și vise atârnat.
Când ea, din nimic apare,
De vis făptură, Afrodită,
Trup un duios și cu chemări,
În diafane, lungi lumini vălită.
Pierdută-n pletele de aur,
Ațin o floare proaspătă, gingașă,
Dimineți cu luciri de rouă,
Și simt cam ușor devin,
Subjugat de chipul ei divin.
Ochi de cicoare blând privesc,
Și-i glas de verde malahit,
Diafan sunând ca harfa:
"Sunt Moartea, și am venit!.."
Deși la mine le știam,
Vorbele nu le-am găsit.
Mâna-ntinsă luând-o totuși,
Cu sfiiciune pielea sărutând,
Mirosul alb și dulce îmbătând.
"-Dragul meu, ai suflet bun, ești ales",
Continuând cu glas de heruvim:
"-Păcate n-ai de luat în seamă".
"-Firește", bâigui, "nu-s creștin".
Cu dărnicite vorbe Ea-mi promise
Că mă duce unde Lumina-i umbră
Și umbra luminează,
În regatul umbrelor de tuș,
Cu ochi catifelați, de pluș.
Și unde-i de narcise și zambile boare,
Ce noaptea-i amăruie și-i miere la lumină...
Năuc, la ea ca prostu' tot privesc,
Negând norocul ca ivit din tină.
Dar, brusc oprită-i din ofertă,
Fiind chemată la alt caz,
Unde unu', ce privea spre-o gârlă,
Pe un pod, pe undeva, urgent,
Avea nevoie de asistent.
Doar apucă să-mi mai zică:
"Amânăm, rămâi, așteaptă,
Căci mă întorc cândva la tine",
Îmi aruncă iute-n șoaptă.
|
