Fluturele monarh
(roman) Autor: Leonida Ivel

(fragment) 

Stau aici și aud… Aud tot, simt tot, gândurile mă bântuie grăbite, încurcându-se-ntre ele și 
încăle-cându-se aproape necuviincios, de parcă ele, gândurile, cu toatele caută răspunsuri, 
de parcă până acum n-ar fi avut timp... Degeaba le dojenesc să nu se mai înghesuie în mine, 
ele tot dau năvală, zăpăcindu-mă și exasperându-mă, fiecare încercând să se bage mai în față, 
fără noimă sau bilet de ordine. Țâșnesc de unde nu mă aștept, iuți ca niște drăcușori, da! 
Chiar sunt roșii, împungându-mă cu tridente încinse-n îndoieli și muiate în venin de regrete, 
bătându-și joc de mine și strigându-mi batjocoritor: „Dumnezeu te ia lângă El!” Dar de... 
„Absolve te!” nu au auzit și ei? Poți să-ți spui ție aceste vorbe? Adică să te ierți tu pe 
tine, ca și cum ai ierta întreaga lume, pentru că – nu-i așa?! – într-un om se află un întreg 
univers, iar iertându-te pe tine îi ierți pe toți de toate relele, ba chiar ierți și relele, 
care au și ele acest drept, singura lor vină fiind doar că există, nu prin voință proprie, 
ci că așa le-a fost sortit. Dar nu, drăcușorii continuă să strige cu încăpățânată răutate: 
„Dumnezeu te ia lângă el, Dumnezeu”... Adică, cum... „mă ia”? Vine personal de acolo de sus, 
mă invită, iar eu plec cu El? Sau trimite pe cineva, El nefăcând astfel de corvezi? Și, dacă 
mă ia, de ce o face? Eu ce să fac lângă El? Când ajung acolo, ce fac? Stau, ...clipesc, nu 
clipesc, ...respir, nu respir?.. De fapt respiratul nu mai este o problemă! Am voie să vorbesc? 
Protocolul ce zice, cu ce mă-mbrac, pret-à-porter sau haute-couture? Dar, dacă eu nu vreau 
să merg? Uite-așa! Îi spun că vreau să mai rămân, că îmi iau un an sabatic, să mai păcătuiesc 
un pic pe aici. Iar, dacă nu vrea, pot să-l rog să mă mai lase un pic, că vin eu și singur, să 
mai fiu încă o dată fluture, numai o dată, ultima dată, să urc iarăși pe curcubeul meu și să-mi 
caut iubita cu ochii verzi și s-o sărut ultima oară, spunându-i: „iubito, nu ești ce vreau să văd, 
ci văd că ești ce-am vrut să fii!”. Și, pe urmă, promit că am să sar, o să mă-nalț și o să zbor... 
Și chiar mă-nalț și zbor, nu mai aștept vrerea Lui, mă îndrept singur din răsputeri spre lumina 
albă, uitându-mă după curcubeul meu… Iată-l, e acolo sus! Mă așteaptă și mă avânt spre el, dar 
lumina nu mai este lumină, este o văpaie, aripile-mi dispar în ea, vâlvătaia este tot mai mare, 
trupul nu mai este trup, ci mii de milioane de particule, vremelnic adunate-n 
crisalidă – crisalida-om și crisalida-fluture – în același timp sfârșit și început, 
iar ochii larg deschiși sunt arși de gaura de lumină... nu mai sunt ființă… nu mai sunt 
om sau fluture, 
sunt fuior… fuior de fum spre curcubeu...



Moment de la lansarea cartii:





Fluturele monarh
(roman) Autor: Leonida Ivel

(fragment) 




Emanuela (Manu, cum îi vor zice colegii în liceu și – nu se știe pe ce filieră –, în facultate)
se născuse într-o mahala bucureșteană, devenită oraș. Asta, însă, avea să se întâmple mult mai
târziu. Când a deschis ea ochii, comuna arăta cu totul altfel decât astăzi, un loc croit 
în pripă, fără noimă, cu oameni adunați din toate satele țării, veniți să-și aducă obolul 
la industrializarea socialistă. Era o lume săracă și cenușie, nici cal, nici măgar, în care 
oamenii veniseră aici mânați de nevoi, cu speranța unei vieți mai bune, alții dezrădăcinați 
cu forța, nereușind să devină dintr-o dată orășeni, aducând cu ei cutumele satului, cu credința 
în Dumnezeu apropiată mai mult de misticism, cu obiceiul de a saluta pe toți până ți se scrântea 
gâtul, și educația patriarhală, cu obligatoriul „săru’mâna, tată”. 
Casele, la început rare, aveau curți mici, încropite în străzi – mai degrabă ulițe –, stabilite 
de topografii Sfatului Popular. Erau case mici, prăpădite, cele mai așezate fiind tencuite 
și „stropite”, toate vopsite în culori terne, de gri, verde închis sau maro, culori menite să 
reziste la praf și alte mizerii și să dureze cât mai mult. Marea majoritate erau din chirpici 
sau paiantă, rare, numărându-le pe degetele de la mâini, din cărămidă. Întâlneai, însă, destule 
case rămase cu bulgăreala la vedere și „decorate” cu cloațe de cărămidă spartă. În ele trăiau 
cei mai sărmani, țigani sau nu, care erau priviți de ceilalți gospodari cu un amestec de milă 
și silă, dar și de trufie abia ascunsă că nu erau ca ei. 
Într-o astfel de casă se născuse și Manu, dar tencuită prin strădania maică-sii, care nu-și 
ascundea mândria pentru asta. În curtea mică, după cum făceau toți, mama punea ceapă, usturoi, 
roșii, verdeață, cu care își mai împlineau mesele în sezonul cald, iar toamna umplea cămara cu 
sticlele țanțoșe cu bulion. Ba unii, și nu puțini, creșteau păsări și chiar porci în curțile și 
așa îngrămădite, alt cordon ombilical netăiat, care-i lega de lumea satului. Iarna, de Ignat, 
se umpleau străzile de guițatul porcilor și de mirosul sățios de șorici copt și țuică fiartă. 
Dar nu numai Ignatul venea cu regularitate, ci și leafa. Și în acele zile se auzeau din multe 
gospodării țipete, de astădată ale femeilor târnuite de bărbații cocoșați de muncă și înveninați
de băutură, care-și învinuiau muierile, și ele dărâmate de griji și muncă, de toate relele de pe
lume, cele mai multe închipuite în mințile lor aburite. De altfel, tema băuturii era larg 
dezbătută între femei, care se confesau una alteia: „bea, făi Coană Nato, de până și urina îi 
pute a pișat”. Uneori oamenii mai și mureau, iar la parastasele din poartă-n poartă, întrebată, 
răspundea câte una cu tava în mână, „păi, pentru bărbati-miu, că se făcură șapte ani, fir-ar el 
a’ dracu’ de bețiv, că mi-a mâncat zilele, da io tot îi fac”, încheia cu năduf, parcă făcându-i 
în ciudă mortului. Erau aceleași femei care, dacă îndrăzneai, în plin scandal, să le iei apărarea,
deveneau niște zgripțuroaice, că te-ai legat de „bărbate-mio” și care a doua zi își plimbau cu 
fală vânătăile, ca pe niște medalii. Leafa însă nu era motiv numai de sfadă, ci și de mândrie. 
Nu puțini erau tinerii abia ieșiți din copilărie, care le spuneau celor care își continuau 
școala: „Cutărică, tu-ți tocești coatele învățând, da’ io am ieșit pă leafă!”. Leafa, așadar, 
îți conferea un alt statut social, erai pe picioarele tale, nu un parazit care caută o viață 
mai ușoară. 
În casa lor nu avuseseră loc scene violente, pentru singurul motiv că, atunci când copila abia
împlinise trei ani, se întâmplase nenorocirea cu tatăl ei, care fusese strivit de un utilaj 
în topitoria unei mari fabrici bucureștene. Se mușamalizase rapid totul, sindicatul suportase 
cheltuielile de înmormântare, iar maică-sa primise o mică sumă de bani. Cu asta se terminase 
totul. Bineînțeles că banii se terminară și ei repede, iar autoritățile comunei, de milă, 
îi găsiră un loc de muncă maică-sii la școală, ca femeie de serviciu. Barem slujba era aproape,
așa că putea să dea fuga acasă de câteva ori pe zi, ca să vadă ce face copila. 
Bineînțeles că salariul era de mizerie, așa că femeia fusese obligată să muncească pe la unul
și pe la altul, pentru mai nimic, dar tot era ceva. Unii chiar nu puteau sau nu voiau s-o 
plătească, răsplătind-o, în schimb, cu diverse obiecte. Așa se pricopsiseră cu o canapea, 
veche dar aproape bună, pe care ea o curățase și o dresese cum se pricepuse, acoperind-o cu 
mileuri, fiind destinată numai pentru „mosafiri”. Era una din mândriile ei. Al doilea obiect 
care se încadra în această categorie era bătrânul și solidul radio cu lămpi, care și după ce 
se stricase iremediabil, și fusese înlocuit de Emanuela cu un mai modern tranzistor, trona în
continuare în același loc pe comodă, acoperit aproape sacerdotal de un mileu.