Leonida Ivel

Mă numesc Viorel Ioniță (alias Leonida Ivel) și m-am născut la margine de București și la mijloc de secol (01.08.1952), într-o mahala în devenire, Comuna Voluntari denumită pe atunci. Era, pe vremea copilăriei mele, un loc precum dinții babei, cu case ici-colo, înconjurate de terenuri virane. Era o lume pestriță, în căutarea propriei identități, rod al politicii de industrializare, cu oameni dezrădăcinați de la sate și deveniți peste noapte muncitori, ciudat amestec de rural și urban, reflectat în mentalități și obiceiuri. Oamenii erau și ei diverși, proști și deștepți, harnici și puturoși, ca oriunde în lume. Locurile erau pline de noroaie sau prăfuite, în funcție de anotimp, dar locuitorii săi nu erau așa, cei mai mulți străduindu-se să-și croiască – lor și copiilor – o viață mai bună, având grijă să-și dea odraslele la școală. Asta s-a întâmplat și cu mine, primele șase clase urmându-le la școala din comună, iar următoarele șase la Liceul „Mihail Sadoveanu” (actualul „Virgil Madgearu”). Nu știu câtă dragoste de învățătură am avut – fiind mai degrabă un elev mediocru –, dar știu că am fost avid la citit, lecturând de-a valma tot soiul de cărți, până când mi s-a închegat, în cele din urmă, un anumit gust. Bun? Rău? Nu știu. A urmat Facultatea de Istorie-Filosofie (1978), dar, în același timp, a urmat și... viața, cu căsătoria intervenită firesc și un copil (o fată) apărut pe lume tot atât de firesc. În acele vremuri aceste lucruri erau încă firești. Tot viața mi-a oferit suișuri și coborâșuri, cu momente unele plăcute, altele mai puțin plăcute, după cum „fluierai in biserică” în acea perioadă blestemată. De scris scriu de foarte multă vreme, dar activitatea publicistică mi-am început-o destul de târziu, cea care mi-a „deschis pârtie” fiind doamna Voichița Vereș, directoarea Editurii „Napoca-Nova”, domnia sa încurajându-mă prin publicarea scrierilor mele (poezii îndeobște) în aproximativ douăzeci de antologii de literatură română contemporană. Până atunci m-a caracterizat un masiv scepticism, considerând mai degrabă că am o oarecare îndemânare la scris, nicidecum talent real. A urmat în 2020 apariția la Editura „Cartea Românească” a romanului Fluturele Monarh, iar în 2021 a cărții pentru copii „Calea Lăptic”, apărută la „Editura Universitară”. Am primit și câteva premii la diverse concursuri de literatură contemporană, iar în prezent aștept răspunsul la alte două cărți pentru copii și tineret („Vicontele de Valverde” și „Reginele”), participante la un alt concurs organizat de aceeași foarte serioasă „Editura Universitară”. Nu am preferințe de gen, scriind, deci, și proză și poezie, ultimele – rămase nepublicate în volum – fiind totuși grupate de mine în „Hronicul bahic la români”, „O mască râde...” și „... o mască plânge”. Aparțin – pot spune așa! – grupului (cenaclu) „Fabrica de poezie”, coordonată de inimoasa Georgiana Mihăilă, întâlnirile cu membrii săi fiind de fiecare dată pentru mine o adevărată încântare.